La cârciuma din drum sau în poieniţa din mijlocul satului, cu sticla de bere în mână sau adăstând cu îndârjire, pe scândura proptită de gard, să mijească măcar un pic soarele, aşteaptă. Bobolana aşteaptă să se-mbete. De bucurie sau de necaz. Olărarii se gândesc, cu ironie, la castroanele cu fasole şi sarmale, şi cu necaz la alocaţiile date aiurea tinerilor în putere şi la pământurile pustii din sat.
Ne-a bătut Dumnezeu de tot. Nici iernile nu mai sunt ca odinioară. În locul nămeţilor care astupau drumurile şi-nghiţeau casele, frunzele uscate se-ntind să ţină cald pământului. Pe câmpurile şi dealurile nesfârşite, coţofenele se rotesc în aer ţipând a pustiu. Pe lângă ulucile aplecate, câte o bătrână păzeşte cârdul de gâşte ce-şi sumet cu aroganţă gâturile lungi, sâsâind ameninţător. „Nu vedeţi? Numai sărăcie peste tot“, se vaită, încet, o femeie.
Din intersecţie, mai sunt 45 de kilometri. Împuns în asfalt, indicatorul dezbină drumul, obligându-te să alegi. Cleanovul se lasă în stânga. Gropile temperează acceleraţia şi zdruncină maşina din toată caroseria. Sunt şi pe stânga, şi pe dreapta, dese, când mari, când mici, căscându-se negre abrupt, din timp, sau ivindu-se prefăcut, ca nişte mironosiţe, în timp ce înşfacă din roată. Moş Nicolae nu e acum atât de important. Pare o zi de lucru obişnuită, dacă te iei după traficul spre Predeşti. Coli A4, roşii sau portocalii, uneori şi galben-albastru, împestriţează geamurile caselor, gardurile şi stâlpii. Spânzurate ameninţător deasupra drumului, bannerele electorale te-nvaţă ce să faci şi prezic un viitor de aur, colorat după partid. La Predeşti, nu mai e forfota din 22 noiembrie. Coada de la uşă a dispărut, la fel şi personajele care însoţeau binevoitoare bătrânii veniţi la vot. Pentru o ştampilă, aveau asigurat transport dus-întors, către şi de la locul faptei. La uşa secţiei, cu broboadele înnodate sub bărbie şi mâinile împreunate împotriva frigului, Elena Răducă şi Maria Bogdan stau de vorbă. „Înainte, mai tăifăsuiam şi noi când mergeam la colectiv“, spun uitându-se una la alta. Îl aşteaptă pe Moş Crăciun, cu sarmale şi maţe, că Moş Nicolae n-a venit. „Maică, da' eu sper să aibă unde munci şi copiii mei. Că am patru. Am şi nepoţi. Au terminat cu şcoala, da' unde să se angajeze?…“, îşi spune oful, în timp ce se-ndreaptă spre poartă. Se mai opreşte o clipă, coboară vocea şi… „Da' ce mă sfătuiţi să fac? Cum ne-aţi putea ajuta şi pe noi?“
Brabova roşie
Drumul îşi vede de sine. Continuă, plin de gropi, de decopertări, de dâre tranşate ca o greblă în bitum. Indicatoare galbene arată că, temporar, se lucrează. Cocoţate pe povârnişuri, casele par uitate de timp. Îmbătrânite, înclinate, triste. Bătrânii comunelor, aproape singurii care au mai rămas la sate, se târăsc dintr-un loc în altul, cărându-şi singurătăţile şi neputinţa în picioarele îmbolnăvite de ani. Dacă ai vreme să-i asculţi, îţi povestesc despre războaie, despre moşieri, despre fronturile pe care au luptat, despre cum era copilăria şi lumea de odinioară. Sunt mulţumiţi că au apucat ziua în care au dreptul să meargă să voteze. Cum să stea acasă?
La cârciuma din drum, în Brabova, scaunele din buza cămăruţei sunt ocupate toate. Bărbaţii adunaţi au făcut cerc şi stau de taină, ca femeile vara, pe margine de şanţ. Bobolana e cel mai limbut. Lungu Ion îi zice, după buletin. Porecla-i vine de la un boboc de-al lui, care s-a accidentat şi căruia i-a băgat piciorul în ghips. Îl tot mângâia şi alinta „bobo, bobolan, bobocel“ şi aşa i s-a dus numele: Bobolan. La votare s-a dus de dimineaţă. Vrea schimbarea.
„Ne-or mai da şi nouă ceva, ne-or mări pensiile…“ Dacă iese cum vrea el, o să bea toată noaptea o damigeană cu vin. Şi dacă nu…, iar o să bea, dar de necaz! „Ia uite la el“, spune despre unul dintre bărbaţii care stau pe scaune, „îşi dădu haina jos să iasă în poză… Parcă eşti la biserică, în faţa altarului. Bravo, mă! Ia dă şi cu scuipit pe păr. Lapădă şi geaca de pe tine, să te facă-n flanel! Aşa!“, turuie spre amuzamentul celorlalţi, aranjându-şi căciula cu însemne electorale primită la alegerile trecute.
În poiana Cleanovilor
Seaca de Pădure. În drumul ciopârţit înspre Cleanov. Aproape de secţia de votare, o maşină cu numere de Bulgaria aduce patru bătrâni. Ni se spune că toţi sunt rudă cu şoferul, deşi, câteva ore mai târziu, aceeaşi maşină, acelaşi conducător, alţi oameni opresc în acelaşi loc. Plictisiţi de monotonia zilei Sfântului Nicolae, câţiva tineri toacă seminţe. Câteva platouri cu aperitiv – roşii, salam, castraveţi, măsline – aduse de primar şi câteva ajutoare îi scot din plictis şi-i animează pe cei din jur, care se retrag în secţie. Până la Cleanov mai e puţin. Obsedant, drumul prost, cârpit şi fracturat, ne stă dinainte parc-ar vrea să ne pedepsească. Din vârful curbelor, se vede satul. Ici, colo, câte un fum străveziu se-nalţă în văzduh. Nimic nu mai e ca în „Iarna pe uliţă“. Nu e iarnă, nu e ger, nici sanie şi zurgălăi, nu mai e nici iarnă.
„Pe cine să votăm?“
Cleanov, în sfârşit! De sus, aşezările par ascunse în căuşul dealurilor, aruncate ca nişte boabe de porumb pe fundul unei căldări. Lângă cişmeaua din „centrul“ comunei, rezemaţi de un gard tapetat cu un banner electoral primăvăratic, s-au strâns 10-15 bărbaţi şi bătrâni. „S-au certat mai rău ca ciobanii când sparg târla. Oameni cu carte, învăţaţi…“, rosteşte cu lehamite Constantin Olaru. „Dumnezeu ştie de noi. Da' şi lumea… ar vrea să şadă şi să mănânce. Ştiţi ce-ar fi bine? Să fie ca la Bucureşti, să treacă la două zile cu sarmale, fasole, cu mici şi noi să ieşim în poartă cu castroanele, ca la Dumnezeu“, continuă râzând. Se foiesc şi fiecare are câte ceva de spus: „Ăia dinainte au furat, da' ne-au dat şi nouă“, se aude o voce de lângă gard. „A fost bun şi Ceauşescu. A murit cineva de foame pe vremea lui?“, întreabă şi Alexandru Lia. Pe oameni nu-i interesează partidul. Parcă nici găleţile nu-i încântă atât. Ar vrea să-şi vadă pământurile muncite din nou, copiii cu un loc de muncă. „Pe cine să votăm?“, întreabă Petrică Enea, aşteptând parcă un răspuns salvator. „Ei sunt toţi sănătoşi. Mănâncă şi beau. Aţi văzut pe vreunul bolnav?“ Glumesc între ei, se-ntrerup, se tachinează.
„Mie-mi vine să mă spânzur“, spune Gheorghe Olaru, trăgându-şi căciula de pe ochi. „Îţi dau eu funie“, îi spune Alexandru Lia. „Lasă, că tu vinzi brânza cu 120 de mii şi-ţi laşi oile să mănânce din bucatele noastre“. Bărbatul râde cu mulţumire. „Ştiţi ce-mi doresc eu de la noul preşedinte?“, rosteşte Constantin Olaru. „Subvenţii pentru agricultură şi animale, să ne facă un depozit cu cereale şi o asociaţie pentru lapte. Pământul nostru e pustiu. Să facă iar mecanizare, dacă tot au distrus ce aveam înainte“. E încurajat şi aprobat de ceilalţi, care fac cerc în juru-i. „Eu mai vreau ceva“, adaugă completându-l Gheorghe Olaru. „Suntem mulţi cu numele ăsta. Neamu' ăsta al Olărarilor a jucat prima dată ursu' în sat… eram eu mic atunci. Aşa. Eu vreau să nu se mai dea ajutoare la nimeni, la ăştia tineri, mai ales. Eu am oi, capre şi nu vine nimeni la treabă“, încheie reaşezându-şi căciula.
